duminică, 6 martie 2016

Trebuie să petrecem - Duminica a IV-a din Postul Mare (Anul C)

PARABOLA TATĂLUI MILOSTIV
„Trebuie să petrecem”
Ios 5,9-12; Ps 33; 2Cor 5,17-21; Lc 15,1-3.11-32

Vameșii și păcătoșii
erau bucuroși să fie în compania lui Isus
și să-i asculte cuvintele.
La lumina făcliilor din acea seară memorabilă,
Învățătorul le-a vorbit despre parabola fiului risipitor.
Doreau într-adevăr să-și schimbe viața
și să fie părtași la iertarea Tatălui ceresc?
Să reflecteze la comportamentul fiului mai mic
sau la comportamentului fiului mai mare
și să înțeleagă ce au de făcut.
Indiferent de situație, sărbătoarea era pregătită pentru toți,
atât pentru cei pierduți, cât și pentru cei rămași acasă.
Toți erau invitați să se se apropie de milostivirea Tatălui,
pentru ca la sărbătoare să nu rămână nici un loc neocupat.

Contextul: Tatăl îndurător și cei doi fii
Puși în fața bunătății și a convertirii, fariseii și cărturarii dădeau semne că nu se simt prea bine. Ei murmurau împotriva lui Isus și își exprimau indignarea față de modul delicat prin care el se apropia de cei păcătoși. Ceva îi neliniștea și nu le permitea să vadă cu ochi limpezi întoarcerea celor păcătoși. Își spuneau între ei: „Isus este prea îngăduitor: îi primește pe cei păcătoși și chiar stă la masă cu ei”. Observând neliniștea fariseilor și a cărturarilor, Isus a intrat în dialog cu ei și le-a propus tuturor, fără nici o deosebire, modul de a fi al Tatălui ceresc, care este plin de bunătate și de milostivire și care tresaltă de bucurie când fii săi participă la sărbătoarea organizată pentru ei. Tatăl ceresc este al tuturor. Bucuria lui va fi totală când va vedea că în sala ospățului va fi ocupat și ultimul loc.
Isus este Învățătorul. El vorbește despre milostivirea Tatălui ceresc.

La izvoarele cuvântului
Textele liturgice scot în evidență tema sărbătorii și a bucuriei.
  • În prima lectură, se povestește cum poporul lui Israel, mâncând din roadele țării promise, încetează de a mai fi un popor nomad: „În ziua următoare Paștelui, au mâncat din roadele țării azime și spice prăjite”.
  • În a doua lectură, Paul afirmă: „Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi!”
  • În evanghelie, Isus povestește despre bucuria tatălui care își regăsește fiul pierdut: „Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Dați-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viață, era pierdut, şi a fost găsit!”

Perspectiva: „se apropiau de Isus”, „un om avea doi fii”, „să ne bucurăm”

1. „Vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte”
În jurul lui Isus începea să se strângă multă lume dispusă să-l asculte. Își dădeau seama că el nu excludea pe nimeni, ci îi primea pe toți și avea un cuvânt bun pentru fiecare, mai ales pentru păcătoși și pentru vameși. Aceștia din urmă, erau asemănați cu păgânii și cu cei care încalcă Legea, și erau văzuți ca ultimii nenorociți. Și păcătoșii, și vameșii ascultau cu atenție cuvintele pline de har și de îndurare vestite de Isus, și rămâneau uimiți de bunătatea lui.

Bunătatea lui Isus față de păcătoși era însă de neexplicat pentru farizei și pentru cărturari. Ei murmurau și spuneau: „Atitudinea lui Isus e incorectă și împotriva Legii. Cum poate un profet să-i primească și chiar să stea la masă împreună cu cei păcătoși? A sta împreună cu ei oare nu înseamnă a împărtăși cu ei aceeași viață? A petrece timpul cu acest tip de lume oare nu este un scandal?”

Isus a ascultat criticile fariseilor, iar apoi le-a vorbit despre convertire. El știa că fariseii și cărturarii se cred drepți și nepătați și de aceea le-a spus să-și abandoneze propriile scheme de gândire, deoarece și ei au nevoie de milostivirea divină. Dumnezeu nu gândește în felul lor! Să-și deschidă bine ochii și urechile, să înțeleagă ce vrea să spună parabola tatălui milostiv.

2. „Un om avea doi fii”
Aceasta este parabola lui Dumnezeu, a Tatălui ceresc care are grijă de copii săi. Tatăl este întotdeauna milostiv, chiar dacă fiii săi sunt păcătoși sau se cred drepți. Datorită bunătății sale, nu poate să facă distincție între frați și să privilegieze pe unul sau să-l refuze pe celălalt. El îi iubește fără margini!

Istoria din parabolă începe cu revendicarea fiului mai mic. Acesta pretinde să i se dea patrimoniul ce îi revenea și solicită o autonomie totală și o viață pe deplin liberă. După revendicare, își urmează calea. Ia tot ce are și pleacă cu graba de a trăi și cu nerăbdarea de a se bucura de libertate. Însă nu toate îi merg bine. Îndepărtându-se, rămâne singur. Soarele apune, iar noaptea care se lasă este tot mai grea. Departe de toate, străin fără casă, găsește forța de a deschide ochii și de a vedea împrejur frică, nevoi și pericole. Nu mai are nimic din toată moștenirea. Nici nu se mai recunoaște. Este de-a dreptul murdar. La drept vorbind, foamea este dură. Gândește și iar gândește: nu vrea să mai fie sclav la stăpâni străini. Se ridică și găsește curajul de a relua drumul de întoarcere spre adevărata sa casă, barem ca slujitor. Trist, de data aceasta, privește același chip al tatălui, plin de milostivire și de iubire. Acum îi este suficientă fascinația întâlnirii, a îmbrățișării, a sărutului, a hainei, a inelului… și redescoperă cu bucurie ceea ce este din totdeauna. Cât este de mulțumit! Locul său este acolo, din totdeauna, ca fiu în casa tatălui.

Istoria continuă apoi cu fratele mai mare. Pentru acesta, demnitatea de fiu nu este o chestiune de libertate, nu este o alegere și nici un merit, ci este un dat de fapt. Se găsește încă la câmp, la muncă, preocupat pentru a obsera toate cele 613 precepte. Întorcându-se de la lucru, află de sărbătoarea dată în cinstea fratelui său întors și este cuprins de indignare. Se crede drept și nu vrea să intre în casă. Îi este greu. Întorcând spatele fratelui și refuzându-l pe tatăl, se gândește doar la el însuși. Nu-i era mai bine, dacă rămânea la muncă, la datorie, decât să intre acum la sărbătoare și să se bucure? Nu mai vede necesar nici sacrificiul iedului. Ce fel de sărbătoare este aceasta? Din fericire, tot tatăl va fi acela care din nou îi va ieși în întâmpinare fiului mai mare, de data aceasta pentru a-l consola.

3. „Trebuia să ne bucurăm și să ne veselim”
A fost îndelungă răbdarea tatălui față de fiii săi și de aceea, acum, el dorește să se bucure și să sărbătorească împreună cu ei. A oferit deja totul și nu va întârzia să-și demonstreze iubirea până când ultimul dintre fii nu va fi dispus să intre la banchetul său, nu ca slujitor, desigur, ci ca fiu.
Parabola rămâne deschisă și se prelungește în istorie. Invitația lansată de Isus va rămâne mereu actuală și îi va invita atât pe cei păcătoși și îndărătnici, cât și pe cei drepți și încă ascultători să participe la bucuria Tatălui. Nu va trebui să lipsească de la sărbătoare nimeni. Există loc pentru toți.

Pentru ca viața să fie trăită
(Rugăciunea zilei)
„Dumnezeule, care, prin Fiul tău,
împlinești în chip minunat împăcarea neamului omenesc,
dă-i, te rugăm, poporului creștin, harul
să iasă cu credință vie și cu credință generoasă
în întâmpinarea sărbătorii Paștelui, care se apropie”.


Gândurile mele

Tatăl din parabolă a oferit deja totul și nu va întârzia să-și demonstreze iubirea până când ultimul dintre fii nu va fi dispus să intre la banchetul său, nu ca slujitor, desigur, ci ca fiu.
Trimiteți un comentariu