vineri, 30 septembrie 2016

Cât un grăunte de muștar - Duminica a XXVII-a din Timpul de peste An (Anul C)

CREDINŢA APOSTOLULUI
Cât un grăunte de muștar
Hab 1,2-3;2,2-4; Ps 94; 2Tim 1,6-8.13-14; Lc 17,5-10

„Dă-ne mai multă credință!”
Această cerere adresată de apostoli lui Isus
provoacă discuția
despre credința cât un grăunte de muștar
şi despre slujirea cu umilință.
Apostolii înțeleg că misiunea lor
își găsește forța
în comuniunea cu Isus Cristos
şi își are originea
în iubirea tainică a lui Dumnezeu
față de orice bărbat și față de orice femeie
.


Contextul: diferite învățături
Isus se afla la masă împreună cu discipolii. Aceștia cunosc deja calea aleasă de Învățătorul lor - dăruirea totală în slujba celorlalți - şi înțeleg destul de bine locul privilegiat acordat celor săraci şi nevoiași. După ce au ascultat învățăturile lui Isus despre scandalul dat celuilalt şi despre iertarea frățească, discipolii i-au adresat lui Isus următoarea cerere: „Doamne, dă-ne mai multă credință”. Ca întotdeauna, Isus își îndreaptă mai întâi privirea spre ei, iar apoi le prezintă imaginea grăuntelui de muștar şi parabola despre slujirea umilă.
Isus este Învățătorul. El vorbește discipolilor despre credință.

La izvoarele credinței
Textele liturgice scot în evidentă tema despre credință.
  • În prima lectură, profetul Habacuc spune: „Iată, el s-a îngâmfat și sufletul lui nu este drept în el. Dar cel drept va trăi prin credința lui”.
  • În a doua lectură, Paul îndeamnă: „Ia ca normă cuvintele sănătoase pe care ai auzit-o de la mine, în credința şi iubirea care este în Cristos Isus! Păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt care locuiește în noi!”
  • În evanghelie, Isus vorbește despre forța credinței şi le cere ucenicilor să fie umili: „Tot așa și voi, când faceți toate cele care vă sunt poruncite spuneți: «Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»”.

Perspectiva: „mărește-ne credința”, „cât un grăunte de muștar”, „servitori inutili”

1. „Apostolii i-au spus Domnului: «Mărește-ne credința!»”
Apostolii l-au auzit pe Isus vorbindu-le despre scandalul care îl poate duce pe un confrate la rău şi despre iertarea frățească, iar învățăturile ascultate i-au pus pe gânduri. Au observat că mica lor comunitate este destul de firavă și au înțeles că apropierea de ceilalți frați le va cere mult curaj și va fi o adevărată probă de slujire. Sunt ei oare pregătiți pentru așa ceva? Se găsesc la început de drum. Cum ar putea să-și împlinească cât mai bine misiunea care le va fi încredințată în curând?

Apostolii se găsesc într-un moment de răscruce. Se simt ei oare nevrednici de chemarea primită? Sau își dau seama că mica lor comunitate are nevoie de cât mai multă putere pentru a-și împlini misiunea? Evanghelia nu face nici o aluzie la astfel de întrebări, ci afirmă doar că apostolii au găsit ca soluție această rugăminte: „Doamne, mărește-ne credința!” Ei știu că au credință, desigur, și tocmai de aceea îi cer lui Isus să intervină în favoarea lor.

2. „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar…”
Credința este asemenea unui grăunte de muștar și are forța să dezrădăcineze până și sicomorul și să-l arunce în mare. Această imagine convingătoare creionează puterea apostolului care are credință în Dumnezeu. Chiar dacă credința sa este aparent mică, el știe că are o energie care poate să împlinească și ceea ce pare imposibil.

Isus le spune apostolilor că, în ciuda dificultăților zilnice, puterea credinței în Dumnezeu întărește legăturile dintre frați și dintre surori și realizează astfel comuniunea din interiorul comunității. De fapt, este vorba despre credința care dezrădăcinează tot ce nu-și găsește locul în inima oamenilor și în cadrul comunității, și care aruncă apoi totul în abisul mării. Prin gesturi concrete de împăcare și de iertare, credința îl apropie pe apostoli de frații și surorile în dificultate. Este vorba, desigur, de o credință autentică, înnoitoare și generatoare de relații puternice, atât între frați, cât și cu Dumnezeu.

3. „Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem”
În misiunea de vestire și de slujire, „apostolul” (din grecescul „apóstolos “, „trimis”) se aseamănă cu cel care l-a trimis. Simbolurile din parabolă destăinuie cine este și ce face apostolul. Înainte de toate, el este un „servitor” care aparține și depinde de domnul său. De asemenea, el este trimis mai întâi „să are”, sau mai bine spus să fie semănătorul evangheliei, iar apoi să „păstorească”, adică să aibă grijă de ceilalți după exemplul bunului păstor. Găsindu-se în mijlocul celorlalți, apostolul este dezlipit de sine și de lucruri, este asemenea celui care slujește în mod liber, cu iubire și în mod gratuit.

Din parabola ascultată, apostolii au înțeles că Isus i-a asociat la misiunea sa. Într-o oarecare măsură, ei pot să spună că Isus i-a chemat să fie asemenea lui: semănători ai evangheliei, păstori ai turmei încredințate, slujitori și colaboratori ai celor săraci. Ei sunt ai lui Isus Cristos. Astfel, apostolii sunt „simpli servitori” (cu referință la grecescul „doulos achreios”), sunt cei care „ară și păstoresc” și care își împlinesc misiunea fără nici un câștig și fără să merite ceva.

Slujirea apostolului nu se încadrează în logica a da și a primi. Din contra, prin natura sa, această slujire se îndreaptă numaidecât spre celălalt și este gratuită. Nu le este încredințată apostolilor ca un merit, nici înaintea celorlalți și cu atât mai puțin înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu ar putea să o merite! Este o misiune primită ca datorie față de ceilalți și ca slujire totală. Este o vocație care își are puterea în credința în Isus Cristos și care își găsește originea în iubirea tainică a lui Dumnezeu față de oameni.

Pentru ca viața să fie trăită
(Rugăciunea zilei)
„Dumnezeule atotputernic şi veșnic,
în iubirea ta nesfârșită,
tu le dăruiești celor ce te imploră
mai mult decât merită şi doresc;
te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră:
eliberează-ne conștiința de tot ce o neliniștește

şi dăruiește-ne ceea ce nu îndrăznim să-ți cerem în rugăciune”.

Gândurile mele
Lucrarea apostolului tinde neapărat spre celălalt și este gratuită prin natura sa: își află forța în credința în Isus Cristos și își găsește originea în iubirea tainică a lui Dumnezeu față de oameni.
Lucrarea duhovnicească este o datorie față de ceilalți, o misiune primită fără nici un merit și o slujire plină de iubire.
Trimiteți un comentariu