sâmbătă, 22 octombrie 2016

Rugăciunea smerită - Duminica a XXX-a din Timpul de peste An (Anul C)

FARISEUL ȘI VAMEȘUL
„Rugăciunea smerită”
Sir 35,15-17.20-22; Ps 33; 2Tim 4,6-8.16-18; Lc 18,9-14

Rugăciunea smerită
exprimă adevărul din inimă
și înviorează mintea
în dialogul cu ceilalți
și cu Dumnezeu.
Dar iluzia celui care se crede drept
duce la îngâmfare
și la judecarea celorlalți.
Isus descrie aceste doua atitudini
și arată care este rugăciunea plăcută
înaintea lui Dumnezeu.




Contextul: învățături despre rugăciune
Isus învață cum să fie rugăciunea. În parabola judecătorului nedrept, îndemna la rugăciunea statornică. Iar acum, prin parabola fariseul și vameșul, arată care este rugăciunea plăcută înaintea lui Dumnezeu și deschide tema despre îndreptățire. Cu siguranță, Isus avea felul său de a vedea lucrurile și oamenii, iar stilul său îi permitea să descopere ceva bun în persoana vameșului. Despre acesta din urma, lumea spunea că este un păcătos, sau gândea de-a dreptul că nu știe să se roage. Isus afirmă însă că vameșul este acela care se roagă cu umilință și fervoare.
Isus este Învățătorul. El le arată discipolilor cum să se prezinte înaintea lui Dumnezeu.

La izvoarele credinței
Textele liturgice evidențiază tema despre rugăciune.
  • În prima lectură se afirmă că Dumnezeu, judecătorul cel drept, nu este părtinitor cu oamenii: „Domnul nu va fi părtinitor împotriva celui sărac și rugăciunea celui nedreptățit va fi ascultată. Să nu treci cu vederea strigătul celui orfan și pe văduvă, dacă-și revarsă cuvintele!”
  • În lectura a doua, Paul mărturisește: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința. De acum, îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; și nu numai mie, ci și tuturor acelora care au iubit arătarea lui”.
  • În evanghelie, povestind parabola fariseului și a vameșului, Isus prezintă mai întâi două feluri de exprimare a credinței și a rugăciunii, iar la sfârșit spune: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.

Perspectiva: „se credeau drepți”, „îndură-te de mine, păcătosul!”, „la casa lui”

1. „Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepți și-i disprețuiau pe alții”
Nu este vorba despre o categorie de persoane mai mult sau mai puțin definită, ci despre o atitudine farisaică, sau mai bine spus despre o mentalitate de-a dreptul periculoasă: tendința de a se încrede numai în sine și de a-i judeca pe ceilalți. De data aceasta, evanghelia vorbește celui înclinat spre trufie, care tinde să justifice totul - chiar și credința - prin faptele proprii.

Isus povestește o parabolă în care prezintă doi oameni care urcă la templu pentru rugăciune. Cei doi sunt într-un contrast vizibil. Unul este fariseu, credincios față de Lege și exemplu de pietate, imagine a celui drept. El stă în picioare deoarece știe că se află în fața lui Dumnezeu, însă vorbește cu sine însuși. Se elogiază de unul singur. Rugăciunea sa este un monolog, o rugăciune în care se complace și în care se laudă pe sine însuși: mai întâi arată corectitudinea sa față de Lege, iar apoi își înșiră faptele. Fariseul arată că este o persoană pioasă și credincioasă: el face mai mult decât prescrie Legea și săvârșește fapte meritorii, cum ar fi postul de două ori pe săptămână, mai exact lunea și vinerea, nu doar o singură dată pe an sau zeciuiala, nu numai pentru grâul, uleiul și vinul pe care le-a produs, ci din toate roadele pământului și din tot ceea ce a cumpărat. La distanță de ceilalți, fariseul se simte superior și chiar „nu este ca ceilalți”. El este un drept.

Celălalt personaj al parabolei este vameș, un om nedrept și exemplu de păcătos, imagine a celui vrednic de dispreț. El stă departe și nu îndrăznește nici măcar să-și ridice privirea spre cer, însă vorbește cu Dumnezeu pe care îl simte prezent în sufletul său. Vameșul este învăluit de rușine. Neavând nimic de oferit, el își bate pieptul și se încredințează cu smerenie milostivirii divine. Păcătos fără urmă, se încredințează lui Dumnezeu. El este un penitent.

2. „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!”
Povestirea din parabolă continuă și subliniază faptul că numai vameșul își dă seama de propriile greșeli. Numai el se consideră păcătos: își recunoaște vinovăția și se încrede în milostivirea lui Dumnezeu. Cuvintele lui sunt o adevărată rugăciune: „Dumnezeule, îndură-te de mine”. El speră în iertarea și în bunătatea lui Dumnezeu.

Rugăciunea smerită înviorează inima și luminează mintea. Numai cel care se recunoaște păcătos este gata să se apropie de Ierusalim alături de ceilalți frați și împreună cu Isus, numai acesta este pregătit să se înfățișeze cu umilință și recunoștință în fața Celui Preaînalt. Acolo, el va înțelege cum să asculte de voința lui Dumnezeu și cum să împlinească Legea. Tot acolo, el va primi iertarea.

3. „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptățit mai degrabă acesta din urmă şi nu cel dintâi”
Parabola fariseul și vameșul se adresează, atât celui care se crede drept, cât și celui care se simte păcătos. Aceste două tipuri de persoane se găsesc împreună înaintea lui Dumnezeu, însă cu atitudini total diferite. La sfârșitul rugăciunii, numai unul primește harul și se întoarce îndreptățit acasă. Acesta este vameșul.

Răspunsul lui Isus i-a lăsat pe ascultători fără suflare. De fapt, ei sunt chemați să vadă care este rugăciunea plăcută înaintea lui Dumnezeu și cine este cel ascultat. Cuvintele vestite mai înainte și faptele împlinite deja de Isus își dezvăluie acum cu claritate sensul lor profund. Pretenția de a fi drept nu mântuiește pe nimeni. Separarea de ceilalți sau apropierea de Dumnezeu cu orice preț, prin propriile mijloace și eforturi, cu siguranță, nu sunt de folos absolut nimănui.

Calea propusă de Isus este cu totul nouă. Prezența sa în mijlocul celor săraci și uitați, a celor nevoiași și păcătoși, va fi de acum înainte veste bună, și pentru cel care, cu inimă umilă și căită, se recunoaște păcătos, și pentru cel care, cu semeție și fală, continuă să se prezinte înaintea divinității. Prezență a lui Isus în mijlocul oamenilor este semnul unor vremuri noi, în care fiecare este chemat să „ducă lupta cea bună” și „să-și păstreze credința”.

Pentru ca viața să fie trăită
(Rugăciunea zilei)
„Dumnezeule atotputernic şi veșnic, te rugăm,
fă să crească în noi credința, speranța şi iubirea
şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduiești,
fă-ne să iubim ceea ce ne poruncești”.

Gândurile mele
Rugăciunea smerită înviorează inima și luminează mintea.

Trimiteți un comentariu