miercuri, 30 august 2017

Calea spre Ierusalim - Duminica a XXII-a din Timpul de peste An (Anul A)

ANUNȚAREA PĂTIMIRII LUI ISUS
„Calea spre Ierusalim”
Ier 20,7-9; Ps 62; Rom 12,1-2; Mt 16,21-27

Înțelegerea planului lui Dumnezeu despre Mesia
nu era încă pe înțelesul discipolilor.
Neînțelegând calea suferinței,
Petru pretindea chiar 
să-i arate lui Isus calea de urmat.
Isus îi va cere discipolului 
să se dea la o parte din calea sa,
să își ia și el crucea
și să-l urmeze pe calea spre Ierusalim.

Contextul: prima anunțare a morții și învierii lui Isus
Evanghelistul Matei a prezentat deja și părerile oamenilor, și poziția discipolilor cu privire la identitatea și la misiunea lui Isus. Chiar în părțile Cezareii lui Filip, un teritoriu atât de îndepărtat de Ierusalim, Simon Petru mărturisise credința mesianică și primise de la Isus confirmarea că Tatăl ceresc îi dezvăluise adevărata identitate a lui Mesia. Și dacă, puțin mai înainte, le poruncise discipolilor să nu vorbească nimănui despre Cristos, pentru a nu-i pune în pericol misiunea, acum, pentru prima dată, Isus începe să explice discipolilor ce înseamnă a fi Mesia. Spunându-le pe față că el este Mesia suferind, le-a prevestit moartea și învierea sa la Ierusalim și le-a vorbit despre hotărârea sa cu privire la împlinirea planului pe care Tatăl ceresc îl are cu el. Petru nu va reuși să înțeleagă mesajul lui Isus și va protesta. Lui și tuturor discipolilor, Isus le va spune că, în mod inevitabil, calea lui Mesia duce la cruce, iar pe această cale vor merge și ei.
Isus este Mesia cel așteptat. El anunță pentru prima dată patima sa. 

La izvoarele credinței
Textele liturgice scot în evidență temele suferinței și a urmării voinței divine.
  • În prima lectură, Ieremia își dă seama de situația dramatică în care își desfășoară vocația profetică și constată efectele activității sale: „Am devenit de batjocură toată ziua, toţi râd de mine. Căci când vorbesc trebuie să strig: «Violenţă, devastare!» Astfel, cuvântul Domnului a devenit pentru mine spre ocară şi batjocură în fiecare zi”.
  • În a doua lectură, Paul le vorbește romanilor despre cultul pe care ei trebuie să-l aducă lui Dumnezeu: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual”. 
  • În evanghelie, Matei îl prezintă pe Isus care anunță pentru prima dată patima sa, arată protestul lui Petru și descrie condițiile urmării lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!”

Perspectiva: „să meargă la Ierusalim”, „să-și ia crucea”, „ar pierde sufletul?”

1. „Isus a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe”
La Cezarea lui Filip, Petru și ceilalți discipoli l-au auzit pe Isus când le-a poruncit să nu spună nimănui că el este Mesia cel așteptat. Dar pentru ce o astfel de interdicție? Cu puțin timp mai înainte, Petru afirmase că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu, iar Isus îi acceptase profesiunea de credință mesianică și îi confirmase faptul că Tatăl ceresc îi destăinuise misterul lui Mesia. Oare numele Cristos ar fi putut fi înțeles rău de cineva? Destăinuirea misterului lui Mesia ar fi putut oare dăuna lui Isus și misiunii sale?

Evanghelia după Matei subliniază că, „de atunci”, Isus a început să le destăinuie treptat discipolilor ce însemna a fi Mesia. În mod deschis, Isus le-a spus că „trebuie să meargă la Ierusalim” și să sufere multe, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Trebuie să se întâmple toate acestea: el este Mesia suferind, vestit de Scripturi, cel care va intra în slava sa numai prin cruce. Acesta este planul lui Dumnezeu, iar Mesia îl acceptă cu încredere și cu toată libertatea.

Isus dădea o semnificație nouă misiunii sale mesianice, însă Petru nu înțelegea mai nimic din tot auzea. El se întreba: chiar Învățătorul lor trebuia să meargă la Ierusalim și acolo să sufere? Ce însemna oare aceasta? Ce se va alege de Cristos, dacă va fi un învins? Voindu-i binele lui Isus, Petru l-a luat imediat deoparte pe Isus și a început să-l certe, spunându-i: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!” Și observând că pentru Petru suferința nu avea nimic în comun cu misiunea lui Mesia, Isus s-a întors spre Petru: i-a cerut să se dea la o parte din calea sa și i-a spus să meargă în urma sa, adică să fie discipolul său. Mai exact, Isus îi cerea lui Petru să îndepărteze ispita diabolică ce excludea suferința, iar suferința să nu-i fie de scandal, o piatră de poticnire pe calea spre Ierusalim.

2. „Isus a spus discipolilor săi: «Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!»”
Isus luase deja decizia de a merge la Ierusalim. El le spunea deschis discipolilor că cel care dorește să-l urmeze nu poate să se sustragă deciziei sale. Alegerea Învățătorului era foarte clară, iar discipolul nu avea altă opțiune decât să-l urmeze. Așadar, fiecare discipol, purtându-și propria cruce și parcurgând aceeași cale spre Ierusalim, era chemat să se dăruiască pentru împărăția cerurilor împreună cu Cristos.

Isus le-a spus discipolilor săi: cine vrea să-și salveze viața și-o va salva, dar numai dacă și-o va pierde pentru cauza împărăției lui Dumnezeu. Doar împărtășind cu ceilalți tăria iubirii, discipolul își va salva viața. El își va regăsi propria viață în iubire și în slujirea celorlalți, și-o va regăsi împreună cu el, Cristos, în slujba împărăției cerurilor.

3. „Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?”
Discipolii ascultau cu atenție învățăturile lui Isus și parcă deslușeau cumva că niciunul dintre ei, mai mult, chiar nici un om, nu putea să fie sigur pe propria viață. Parcă începeau să întrevadă înțelesul învățăturii lui Isus: a-ți pierde viața împreună cu Cristos înseamnă a te bucura de adevărata viață împreună cu Cristos; acesta este marele câștig al celui care își dăruiește viața în slujirea fraților și pentru împărăția cerurilor.

Lumea, bunurile și distracțiile pământești nu pot nici să dea siguranță vieții, nici să-i garanteze o valoare superioară. Viața discipolului dobândește însă o dimensiune nouă, superioară și veșnică doar atunci când este dăruită împreună cu cea a Învățătorului divin. Orice viață este un dar, și tocmai pentru că este dar nu poate fi nici câștigată cu bunuri, nici cumpărată cu bani. Și deoarece este dăruită, viața cere să fie împărtășită cu ceilalți și să fie o valoare inestimabilă pentru toți. 

Pentru ca viața să fie trăită
„Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit,
sădeşte în inimile noastre iubirea fată de numele tău;
uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun,
şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi”.

Gândurile mele
Viața este un dar! Viața nu poate fi nici câștigată cu bunuri, nici cumpărată cu bani. Și fiind dăruită, viața este o împărtășire cu ceilalți, și rămâne o valoare pentru toți. 
Își salvează viața acela care împărtășește bucuria iubirii.
Trimiteți un comentariu