sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Cel care vine - Duminica I din Advent (Anul C)

FIUL OMULUI
„Cel care vine”

„În zilele acelea şi în acel timp
voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă:
el va face judecată şi dreptate în ţară”.
(Ier 33,15)
Poziţie-cheie
Cine este cel care vine?
Lecturile biblice din prima duminică din Advent au răspunsul lor la această întrebare. Dacă profeţia despre odrasla răsărită din casa lui David este un răspuns pentru speranţa lui Ieremia şi mărturia discipolilor confirmă prezenţa lui Isus la Ierusalim, memorialul celor destăinuite alimentează credinţa vie a discipolilor în venirea glorioasă a Domnului. Privirea plină de credinţă pătrunde timpurile şi observă întrepătrunderea admirabilă între trecut, prezent şi viitor. Se destăinuie în acest mod înţelesul tainic al celui care vine.
Promisiunile făcute de Dumnezeu casei lui David, promisiuni sigilate în cartea sfântă, se împlinesc odată cu venirea Fiului Omului, Isus Cristos, Domnul.

La izvoarele cuvântului
Textele liturgice scot în evidenţă tema venirii Fiului Omului.
  • Prima lectură: Ier 33,14-16; Ps 24. „Iată, vin zile – oracolul Domnului – când voi împlini cuvântul cel bun pe care l-am spus cu privire la casa lui Israel şi cu privire la casa lui Iuda! În zilele acelea şi în acel timp voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă: el va face judecată şi dreptate în ţară”.
  • A doua lectură: 1Tes 3,12-4,2. „Fraţilor, pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem noi faţă de voi, ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi”.
  • Evanghelia: Lc 21,25-28.34-36. „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor (...). Şi atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi cu mare glorie”.
Perspectiva: „o odraslă dreaptă”, „Fiul Omului”, „Domnul Isus”

1. „În zilele acelea şi în acel timp voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă”
Profetul Ieremia se găseşte în închisoare şi varsă lacrimi amare pentru cetatea sfântă. Ierusalimul, asediat, devastat şi pârjolit de armata lui Nabucodonosor, în anul 587 î.C., şi-a pierdut toată splendoarea. Există numai dezolare. Se găsesc peste tot lacrimile Rahelei, „mama poporului lui Israel”, din cauza deportării fiilor ei. Locuitorii Ierusalimului sunt deportaţi în Babilon şi nimeni nu mai cântă psalmii de bucurie, templul este pângărit şi străzile sunt pustii (Ier 33,10). Focul de pe altarul din templu este stins şi stins va rămâne pentru aproape 70 de ani.
S-a abătut dezastrul, însă Domnul nu s-a îndepărtat pentru totdeauna de la casa lui David. Alianţa sa cu poporul lui Israel este veşnică. Nu este încă sfârşitul. Restaurarea poporului nu va întârzia, deoarece este înscrisă în planul de mântuire. Profetul Ieremia are revelaţii preţioase şi vesteşte că „glasul mirelui şi glasul miresei” se vor auzi din nou în Ierusalim şi va fi invocat un nume nou: „Domnul este dreptatea noastră” (Ier 33,16).
Iubirea lui Dumnezeu este veşnică, proclamă profetul Ieremia. Dumnezeu este fidel. Dumnezeu îşi ţine cuvântul dat. Din trunchiul lui Iese, tatăl lui David, va răsări o odraslă dreaptă. El însuşi îi va da casei lui David un nou rege, care va face dreptate şi judecată în ţară. Numele lui va fi Mesia.

2. „Şi atunci îl vor vedea pe Fiul Omului”
Lansată spre viitor, profeţia lui Ieremia se împlineşte odată cu sosirea timpului mesianic. Odrasla răsărită din trunchiul lui Iese este regele prevestit. Descendentul din casa lui David este Isus Cristos, Mesia. El a venit în lume pentru a face dreptate, prin iubire.
Isus se găseşte în Ierusalim, la sfârşitul călătoriei sale. Puţine zile au mai rămas până la patima şi moartea sa. Privind spre ziua de mâine, la timpul discipolilor şi la ziua de pe urmă, Isus rosteşte un discurs escatologic în faţa discipolilor (Lc 21,5-37). Le vorbeşte atât despre ceasul plecării sale, cât şi despre ziua venirii sale cu mare glorie. Mai întâi, vor exista semne care vor prevesti distrugerea Ierusalimului. Apoi, va fi un timp nou, în care evanghelia va fi vestită tuturor neamurilor. La sfârşit, vor fi semne care vor prevesti venirea Fiului Omului pe un nor, cu putere mare.
Venirea în ziua de pe urmă a Fiului Omului, adică a lui Cristos glorios, marchează mântuirea tuturor acelora care urmează calea propusă de evanghelie. Între timp, viaţa de zi cu zi a celor care cred, a Bisericii şi a omenirii – cu dificultăţile, dar şi cu momentele sale de bucurie – este locul venirii fără întrerupere a Domnului şi o invitaţie continuă, plină de speranţă, pentru o lume mai bună. Viaţa fiecărui creştin este caracterizată de veghere şi de rugăciune.

3. „Fraţilor, pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi”
După evenimentul pascal al lui Isus, comunitatea discipolilor începe să trăiască o nouă perioadă istorică. Mântuirea adusă de Isus Cristos este pentru toţi oamenii. Discipolii înţeleg că evanghelia nu este numai pentru iudei. Evanghelia este pentru toţi. Fără ezitări, toţi discipolii merg să proclame vestea cea bună, depăşind orice barieră culturală şi religioasă. Şi aşa, valorile evangheliei încep să schimbe, încetul cu încetul, istoria persoanelor şi a popoarelor.
A fi plăcuţi lui Dumnezeu în ziua venirii lui Isus Cristos devine dorinţa arzătoare a creştinilor din Tesalonic, în Grecia. Ei sunt cunoscuţi pentru lucrarea credinţei, pentru strădania iubirii şi pentru perseveranţa speranţei lor în Domnul (1 Tes 1,3), însă mai au cale lungă de străbătut. Cunoscându-le marea dorinţă, apostolul Paul mijloceşte şi îi cere Domnului ca ei să crească şi să prisosească în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi.
Iubirea, sfinţenia şi corectitudinea, exprimate în iubirea frăţească, sunt atitudinile necesare pentru a propăşi pe calea credinţei şi reprezintă cea mai bună pregătire pentru întâlnirea cu Isus Cristos. Sunt calea cea mai potrivită pentru timpul de aşteptare.

Cuvinte cu noimă
Isus iubise templul ca proprietate a Tatălui (cf. Lc 2,49) şi îi plăcuse să înveţe în el. Îl propusese ca o casă de rugăciune pentru toate neamurile şi căutase să-l pregătească pentru acest scop. Însă el ştia de asemenea că epoca acestui templu era depăşită şi că ar fi sosit ceva nou care era în legătură cu moartea şi învierea sa.
Biserica de la început trebuia să aşeze împreună aceste fragmente din cuvintele lui Isus, în mare parte învăluite în mister, şi să le citească împreună – afirmaţiile sale despre templu şi mai ales despre cruce şi despre înviere – pentru a recunoaşte până la urmă, în aceste fragmente, tot ceea ce Isus voise să exprime. Ceea ce nu era nicidecum o misiune uşoară, a fost însă analizat începând cu Rusaliile, şi putem să spunem că în teologia paulină toate elementele esenţiale ale noii sinteze fuseseră găsite deja înainte de distrugerea templului.
Ratzinger Joseph (2011), Isus din Nazaret, Cetatea Vaticanului: LEV, p. 46.

Când va sosi sfârşitul lumii?
Când spunem „sfârşitul lumii”, la ce lume ne referim? Sfârşitul lumii despre care vorbeşte Biblia sau sfârşitul acestei lumi, în care domneşte puterea răului care striveşte şi asupreşte viaţa?
Această lume nedreaptă va avea un sfârşit. Nimeni nu ştie cum va fi lumea cea nouă, deoarece nimeni nu poate să-şi imagineze ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc (1 Cor 2,9). Lumea nouă a vieţii fără de moarte (Fap 21,4) depăşeşete totul, aşa cum copacul depăşeşte sămânţa din care a crescut (1 Cor 15,35-38).
Primii creştini erau neliniştiţi şi doreau să ştie când va fi acest sfârşit (2 Tes 2,2; Fap 1,11). Însă „vouă nu vă este dat să cunoaşteţi timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate” (Fap 1,7). Unicul mod prin care se poate contribui cu ceva la venirea zilei din urmă, „ca să vină timpuri de mângâiere de la Domnul” (Fap 3,20), este mărturia despre evanghelie, în orice timp şi în orice faptă, până la marginile pământului (Fap 1,8).
Sursa: www.ocarm.org (23 noiembrie 2015)

Cugetări
Promisiunile lui Dumnezeu sigilate în cartea sfântă se împlinesc odată cu venirea lui Isus Cristos.
A sta de veghe şi în rugăciune, a creşte şi a prisosi în iubire, a tinde spre sfinţenie şi corectitudine sunt atitudini specifice Adventului. Fără aceste atitudini, cum aş putea să mă apropii şi să recunosc misterul lui Emanuel, al Cuvântului venit între oameni în persoana unui copil?
Trimiteți un comentariu