marți, 8 decembrie 2015

Locuinţă sfântă (8 decembrie)

MARIA
“Locuință sfântă”

„Duhul Sfânt va veni asupra ta
şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
de aceea, sfântul care se va naşte
va fi numit Fiul lui Dumnezeu”.
(Lc 1,35)







Poziție-cheie
Cine sunt protagoniştii luptei dintre bine şi rău? Povestind istoria lui Adam şi Eva, autorul cărţii Genezei descrie mai întâi situaţia ideală în care se găseau primii oameni în paradisul pământesc, iar apoi explică situaţia de suferinţă şi de moarte, în care au decăzut din cauza ambiţiei lor dezordonate: dorinţa de a cunoaşte toate. Acest păcat – o lipsă care îl nelinişteşte pe om încă de la începuturile sale cele mai îndepărtate – este înlăturat numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Iubirea divină nu încetează odată cu păcatul lui Adam şi Eva. Dumnezeu iubeşte cu o iubire veşnică! El deschide un arc de speranţă pentru descendenţa Evei, pentru omenirea greşitoare, şi o asigură de prezenţa sa iubitoare. Speranţa descoperită femeii şi seminției acesteia – „protoevanghelia” – se va împlini. În istoria mântuirii, protagonistul luptei dintre bine şi rău va fi Mesia, vestit în profeţii, atât de mult aşteptat de poporul ales şi născut din fecioara Maria. În pofida situaţiei de suferinţă şi de moarte, viaţa cea nouă nu se opreşte, ci continuă. Şi continuă ca fiind darul cel mai mare pe care Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos, în Duhul Sfânt, îl oferă fiilor săi adoptivi.
Nu este Dumnezeu responsabil de răul din lume, ci omul. Omul este acela care, încă de la început, prin păcat, a rupt legătura fericirii oferite numai lui. Însă istoria nu se opreşte la căderea primilor oameni. Va exista întotdeauna o vie aşteptare a împlinirii promisiunilor făcute de Dumnezeu şi această aşteptare se va împlini odată cu venirea lui Mesia.

La izvoarele cuvântului
Textele liturgice scot în evidență misiunea Mariei și a fiului ei în istoria mântuirii.
  • Prima lectură: Geneză 3,9-15.20. „Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui: «Fiindcă ai făcut aceasta, blestemat să fii mai mult decât toate animalele şi toate fiinţele câmpului; pe pântece să umbli şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul». Şi omul a dat femeii sale numele de Eva, pentru că ea a devenit mama tuturor celor vii”. 
  • A doua lectură: Efeseni 1,3-6.11-12. „În Cristos, Dumnezeu ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui! În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după placul voinţei sale, spre lauda gloriei harului său cu care ne-a copleşit în Fiul său preaiubit”.
  • Evanghelia: Luca 1,26-38. „Răspunzând, îngerul i-a spus: «Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil!» Atunci, Maria a spus: «Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!»”

Perspectiva: “femeie”, “puterea Celui Preaînalt”, “ne-a rânduit spre înfiere”
1. „Voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei”
Şarpele, unul dintre animalele create de Dumnezeu şi personificare a unei tendinţe răutăcioase, intră în scenă şi provoacă o tensiune în dialogul cu femeia. Joacă rolul de ispititor. Strecurând cu dibăcie ispita de a mânca din toate roadele din grădină, pune la îndoială bunătatea Creatorului. Ispita sa este din ce în ce mai teribilă: respinge orice valoare, neagă darul lui Dumnezeu şi anulează greutatea vinovăţiei. A lua din roadele pomului oprit nu este nici un rău, nu duce la moarte, ci implică privilegiul de a cunoaşte binele şi de a fi ca Dumnezeu, insinuează ispititorul. Şi capcana este întinsă. La început, femeia respinge cu hotărâre ispita şarpelui, însă după aceea începe să privească cu alţi ochi spre fructul oprit. I se pare că într-adevăr este plăcut şi de dorit. Îi mai lipseşte doar un pas: de la dorinţă trece la acţiune şi mănâncă din fruct, împărţindu-l cu Adam, fără nicio obiecţie.
Visul paradisului pământesc este întrerupt imediat. Armonia minunată stabilită de Dumnezeu este frântă din cauza dorinţei dezordonate. Adam şi Eva îşi dau seama că sunt neliniştiţi, că nimic nu este ca mai înainte, că sunt goi. Ce s-a întâmplat? Dorinţa de a cunoaşte „binele şi răul”, de a cunoaşte toate lucrurile cum numai Dumnezeu le cunoaşte, i-a făcut să se împotrivească armoniei stabilite de Creator. I-a făcut să păcătuiască, dorind ceea ce nu le aparţinea. Şi-au atribuit o autonomie totală, o cunoaştere aproape fără margini şi deci o prerogativă divină: să fie protagonişti în toate. S-au răzvrătit împotriva ordinii stabilite şi au negat dependenţa lor de Dumnezeu.
Comuniunea şi intimitatea sunt fărâmiţate iar Adam şi Eva se ascund pentru a nu fi găsiţi. Atunci Dumnezeu coboară în grădină şi îl strigă pe Adam. Însă teama şi goliciunea îl opresc să se prezinte în faţa lui. Mai mult, nu îşi asumă responsabilitatea vinovăţiei şi o pune pe seama Evei, iar mai apoi Eva o atribuie şarpelui. Mai departe, povestirea continuă cu pedepsirea celor vinovaţi, cu teribila condamnare a şarpelui – văzut ca personificare a celui rău – şi vestirea plină de speranţă pentru omenirea păcătoasă (protoevanghelia). Ispititorul nu poate să se bucure de o victorie asupra bărbatului şi a femeii. Este blestemat şi condamnat. Pentru oameni însă se deschide o cale nouă şi o istorie de mântuire, în care Dumnezeu va fi prezent cu milostivirea sa. Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni este veşnică. La timpul stabilit de Dumnezeu, descendenţa femeii, identificată în profeţii cu descendentul casei lui David, Mesia, va fi protagonistul luptei dintre bine şi rău, şi îi va susţine pe calea sa pe toţi cei care sunt în căutarea sfinţeniei.

2. „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”
Evanghelia relatează evenimentul petrecut după şase luni de la apariția îngerului lui Zaharia. Totul se întâmplă la Nazaret, o cetate din Galileea. Îngerul Gabriel îi apare Mariei, o fecioară, logodită cu Iosif, un bărbat din seminţia lui David, căreia Domnul i-a făcut promisiunile mesianice (cf. 2 Sam 7). „Bucură-te, plină de har”, o salută îngerul. Veseleşte-te, fiică a Sionului, împodobită cu binecuvântările Domnului! „Domnul este cu tine” şi îţi încredinţează o misiune unică. Bucuria mesianică e pe cale să se reverse pentru că s-a împlinit timpul aşteptării.
Acest salut nemaiauzit o nelinişteşte pe Maria. De aceea îngerul Gabriel intervine imediat şi subliniază faptul că ea „este plină de har înaintea Domnului”. Şi continuă: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”.
Maria cere o explicaţie despre modul în care se va înfăptui vestea adusă de îngerul Gabriel. „Cum va fi acesta din moment ce eu nu cunosc bărbat?” întreabă Maria. Fiul ei nu va fi un simplu descendent al casei lui David. Fiul ei va fi Mesia cel aşteptat şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt. Cum de a primit binecuvântarea lui Dumnezeu şi o misiune atât de mare în planul divin? Ca răspuns la întrebarea Mariei, îngerul Gabriel îi dă explicaţii. Duhul Sfânt va veni asupra Mariei şi „puterea” lui Dumnezeu o „va umbri”. Ea va deveni arca legământului – o locuinţă sfântă – în care vine să locuiască „Fiul lui Dumnezeu”. „Nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu!” Iată semnul: „Elisabeta, ruda ta, va naşte şi ea un fiu” şi se află deja în planul lui Dumnezeu.
Atunci Maria acceptă planul lui Dumnezeu şi spune: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” Da-ul Mariei deschide calea intervenţiei Duhului Sfânt şi face posibilă sosirea lui Mesia, atât de mult aşteptat.

3. „Să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui! În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos”
În scrisoarea către Efeseni, Paul subliniază că protagoniştii mântuirii sunt Dumnezeu Tatăl, prin Isus Cristos, în Duhul Sfânt. Apostolul recunoaşte că Dumnezeu este cel care binecuvântează, că este izvorul mântuirii. În acelaşi timp, arată relaţia unică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu Tatăl şi rolul de mijlocitor al lui Isus, care îi rânduieşte pe cei credincioşi ca fii ai lui Dumnezeu.
Din înălţimea cerului, în care a intrat prin învierea sa, Isus Cristos domneşte şi împlineşte planul de mântuire. Binecuvântarea divină este oferită tuturor, este totală şi este garantată de darul Duhului Sfânt. Prin trăirea credinţei în comunitatea creştină, efesenii şi toţi credincioşii sunt beneficiari, încă de pe acum, ai mijlocirii mântuitoare a lui Isus Cristos.
„Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii”, mărturiseşte apostolul Paul. Ne-a ales nu pentru meritele noastre, ci din iniţiativa sa liberă şi gratuită, „ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui”. De aceea, cele mai profunde dorinţe ale omului sunt: îndepărtarea de păcat, trăirea unei vieţi curate şi năzuinţa spre sfinţenie, prin iubire. Şi toate acestea pentru a ne bucura de binecuvântarea divină, în casa Tatălui.

Cuvinte cu noimă
Neprihănita Zămislire
Catehismul Bisericii Catolice (1993), Neprihănita Zămislire, nr. 490-493.
490. Pentru a fi Mama Mântuitorului, Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire”. Îngerul Gabriel, în momentul Bunei-Vestiri, o salută ca „plină de har” (Lc 1, 28). Într-adevăr, pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei, trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu.
491. De-a lungul secolelor Biserica a înţeles că Maria, „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1, 28), fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854:
„Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”.
492. Această „strălucire a unei sfinţenii unice” cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale” îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată, Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos” (Ef 1, 3). „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui, în iubire”.
493. Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului, fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”. Prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa.
Sursa: http://catehism.ro (06.12.2015)

Reflecții
Paradisul pământesc este o fascinație și chiar de la început a devenit un paradis pierdut. Limitările și păcatul și-au dat mâna cu suferințele și moartea. Însă nu căderea are ultimul cuvânt. Dumnezeu a deschis un arc de speranță pentru întreaga omenire și scrie istoria mântuirii, în care este prezent mereu cu iubirea sa milostivă. În această istorie, Maria și Mesia și omul în căutarea sfințeniei se găsesc ca protagoniști.
Trimiteți un comentariu