sâmbătă, 26 martie 2016

Pași spre unitate


IN CAUTAREA 
UNITATII SACRAMENTALE

Pr. Dr. Ciobanu Vasile


Ne aflam in Timpul  Pascal. Gasesc ca acest timp e totodata si o ocazie deosebita de a ne intreba asupra intensitatii legaturilor dintre aceste doua „biserici surori“ traditionale (ortodoxa si catolica).

Multi au fost pasii intreprinsi in ultimii 50 de ani in efortul de reapropiere dintre crestinii catolici si ortodocsi. Mai intai intalnirea istorica dintre Pp. Paul VI si Patriarhul Atehnagoras in Ierusalim (4-6.01.1964), apoi cu actul imemorabil petrecut pe 7.12.1965, cand au fost ridicate in mod oficial sentintele reciproce de excomunicare (anatemele din 1054). De atunci cele doua biserici nu se mai pot considera schismatice, pentru ca actul juridic petrecut in 1054 a fost sters astfel din memoria si din mijlocul bisericii lui Cristos. Apoi dialogurile ecumenice intre expertii celor 2 biserici: mai intai in Patmos-Rodos (1980), München (1982), Creta (1984), Bari (1986-1987), Noul Valamo-Finlanda (1988), Freising (1990), Balamand (1993); si ultima intalnire din Belgrad (2011).

In cartea Pr.  Irimie Marga (In dragoste si adevar – Dialogul teologic oficial ortodoxo-catolic, de la Rodos la Balamand) aparuta in anul 2000 in Colectia Cartea religioasa/Seria Studii teologice (Editura Paralela 45), sunt descrise cu lux de amanunte aceste intalniri (mai putin ultima din Belgrad) si eforturile deosebite intreprinse de cele doua biserici.

Eforturile de reintregire a unitatii s-au axat in principu asupra a doua cai majore: mai intai inlaturarea eventualelor piedici la nivelul intelegerii Sf. Taine /Sf. Sacramente si a practicii sacramentale; apoi efortul de elucidare a locului pe care il ocupa bisericile catolice orientale (greco-catolice, unite cu Roma) in efortul reapropierii ecumenice; si implicit cu aceasta rolul Sf. Parinte in biserica universala. Cum de altfel era de asteptat, primul punct a fost mai usor de rezolvat, in timp ce asupra celui de a doilea (de fapt e vorba de 2 probleme majore) e nevoie inca de aprofundare si timp.

Cat priveste biserica noastra catolica, odata cu Conciliul al doilea din Vatican (1962-1965), recunoasterea sacramentelor (sf. Taine) din bisericile ortodoxe nu mai constituie nici un fel de problema – si anume sunt recunoscute toate cele 7 sacramente: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocainta (spovada), Maslul, Preotia, Casatoria. Cat priveste bisericile protestante (mai precis comunitatile ecleziale protesatnte) problema este inca deschisa.

Exista inca opinii raspandite in unele medii ecleziale ortodoxe (mai ales calugaresti), ca  sacramentele celebrate in afara bisericii ortodoxe – implicit in biserica catolica - nu ar fi valabile. Aceasta este o problema foarte veche, ce isi are radacinile mai intai in polemica dusa dintre greci si latini deja in sec. IX-XI, desi in alti termenei, culminand cu marea ruptura din 1054. Insa, ceea ce este mai putin cunoscut poate, este o decizie majora survenita, dealtfel in ambele biserici, dupa aparitia bisericilor greco-catolice (catolice orientale, unite cu Roma). As dori, in cele ce urmeaza, sa insist mai mult asupra cestui aspect, deoarece are relevanta pana in epoca moderna si chiar pana in zilele noastre.

Dupa o incercare de unire esuata in Moldova, in timpul domnitorului Petru Schiopul si a mitropolitului Petru Movila (1588-1589), au urmat unirile incheiate mai intai in Brest (Polonia), actualmente Belarus (1595-1596), apoi in Uzhorod (Ungaria), actualmente Ucraina (1646) si, in cele din urma, in Alba Iulia (1697-1701).

Incercari de unire, respectiv uniri partiale, au mai fost realizate si pe teritoriul Imperiului Otoman (mai ales printre greci si bulgari), sau in Orientul Apropiat (sirieni, melchiti, etc.). In contextul istoric si social respectiv, aceste „uniri“ au fost considerate drept cai posibile si forme concrete de restabilire a unitatii pierdute a bisericii prin marea schisma (1054). Cel putin acesta a fost punctul de plecare in constiinta acelora care s-au implicat pentru realizarea lor. Mai apoi insa s-a dovedit si contrariul: odata cu crearea de structuri ecleziale paralele (cu cele ortodoxe existente deja), urmarile marii schisme au inceput sa fie resimtite din ce in ce mai intens, conflictele dintre confesiunile catolica si ortodoxa adancindu-se si mai mult.

O noua problema destul de importanta apare pentru practica sacramentala in tinuturile unde aparusera bisericile greco-catolice. Pentru pastori (preoti/preoti-calugari) se punea urmatoare problema in termeni din ce in ce mai acuti: in ce masura credinciosii uniti mai puteau frecventa vechile „biserici-mama“ ortodoxe, liturghia fiind oricum aproape identica? Era mai intai o problema de constiinta, insa aceasta devenea din ce in ce ami acuta, caci putea compromite insasi cauza unirii.

Modelul ecleziologic de atunci al actiunilor de unire nu e greu de recunoscut: reintoarcerea „oitelor pierdute in staulul bisericii lui Cristos“ – si anume prin acte de unire. E aproape inutil sa adaugam ca acest model este astazi depasit si considerat inadecvat pentru eforturile de reintregire a unitatii.

In perioada post-tridentina (mai ales incepand cu sec. XVII), se raspandise in lumea catolica opinia ca sacramentele celebrate de crestinii schismatici (ortodocsi, protestanti) sunt valide, insa ilicite. Astfel s-a ajuns in regiunile unde traiau greco-catolicii uniti – mai ales in estul Polonei, in estul Ungariei si in Transilvania – la adevarate conflicte de constiinta pentru misionari, cat priveste communicatio in sacris.  Anume: mai pot fi primiti ortodocsii la sf. sacramente celebrate de uniti, sau nu? Sa li se mai permita credinciosilor proprii participarea la sacramentele savarsite in bisericile  ortodoxe (pana de curand frecventate din generatie in generatie), sau nu? Cimitirele erau oricum in comun, caci toti stramosii greco-catolicilor fusesera ortodocsi. Practic, a fost vorba de adevarate drame de constiinta si de suflet, iar uneori chiar familiale. In consecinta, nici preotii greco-catolici sau misionarii veniti, nu impartaseau intotdeauna aceleasi pareri in aceasta privinta. In afara de aceasta, daca sacramentele celebrate de ortodocsi erau valide (chiar daca ilicite), atunci exista pericolul real ca unirea sa fie compromisa.


La cererile tot mai insistente ale misionarilor catolici adresate Congregatiei De Propaganda Fide, s-a primit in cele din urma urmatorul raspuns, in forma unui Decret (1729), pentru a pune capat in primul rand diferentelor de vederi dintre misionari: orice communicatio in sacris si orice act liturgic comun, vor fi de acum inainte interzise, inclusiv rugaciunile in comun! Asadar, timp de mai bine de 200 de ani, pana la Conciliul Vatican II, s-a respectat aceasta hotarare, care a fost mai apoi introdusa si in Codul de Drept Canonic.

Cunoscutul expert in problema bisericilor orientale Christoph Suttner, precum si alti autori de renume, sunt de parere ca: „Aceasta decizie, desi nu a fost data de papa insusi, ci emisa de Congregatia De Propaganda Fide, a facut ca ruptura dintre cele doua biserici sa fie mult mai vizibila si sa actioneze mult mai intens, decat ceea ce se intamplase (in mod juridic) in anul 1054...“ (Cf. Ch. Suttner, Die Christenheit aus Ost und West, 192; de asemenea De Vries, Rom und die Patriarchate des Ostens, 385).

Drept raspuns la aceasta hotarare, de altfel radicala, a bisericii catolice patriarhii din Constantinopol, Alexandria si Ierusalim s-au intrunit intr-un sinod comun in anul 1755, declarand drept nesacramentale toate actele liturgice ale catolicilor. De asemenea, au mai hotarat ca pe viitor, convertitii care se vor reintoarce in biserica ortodoxa, vor trebui sa fie rebotezati. Aceasta hotarare sinodala initiala a fost insusita mai apoi si de patriarhii de Antiohia si Moscova. Astfel ca la o hotaraire radicala din partea Romei s-a raspuns cu o decizie si mai radicala din partea patriarhilor ortodocsi. Iar adevarata schisma, cu toate implicatiile sale profund ecleziologice si teologice, abia acum s-a produs!

Abia acum incepe cu adevarat si in estul european timpul confesiunilor catolica si ortodoxa, asa dupa cum se intamplase deja in Occident intre „catolici“ si „protestanti“. Daca inainte se vorbea de bisericile latina si greaca, respectiv rusa, ca despre doua spatii cultural-crestine diferite, acum incepe sa se vorbeasca tot mai mult de confesiunea catolica, respectiv de ortodoxie. Desigur si literatura teologica va fi scrisa in consecinta si va influenta peste secole intregi generatii de preoti si teologi laici: daca inainte se gaseau mai ales scrieri polemice, acum apar adevarate incercari de fundamentare dogmatica a situatiei nefericite deja existente. Practic, apare o rasturnare de sens pentru prima data in istoria crestinismului: Axioma primelor secole din timpul Sf. Ciprian (+258) sau al lui Origene (+253) „Extra ecclesiam nulla salus!“ (In afara bisericii nu exista mantuire), va fi reconsiderata si inteleasca in mod exclusiv confesional, devenind acum: „Extra Romam/Constantinopolim/Wittenberg nulla salus!“ (In afara Romei/Constantinopolului/Wittenberg-ului nu exista mantuire!).

Nici consecintele practice nu vor intarzia sa apara: se va intensifica ridicarea de noi lacasuri de cult si crearea de noi structuri bisericesti paralele, fata de cele existente deja de secole. E suficient sa intreprinzi astazi o excursie in Maramures si poti observa „live“ aceasta evolutie-involutie din secolele precedente. Fiecare dintre cele doua biserici incepe sa se considere ca fiind singura biserica a lui Cristos (asadar competitie dusa la maximum). Astfel se face ca atitudinea mostenita a unor crestini ortodocsi, respectiv greco-catolici de la noi (Transilvania), dar si din Ucraina sau din alte parti, nu poate fi mai veche de 250 da ani! Cu alte cuvinte, nici intr-un caz nu poate fi reconstituita in timp pana in sec. XI (1054).

Pentru o atitudine cu adevarat ecumenica si deschisa, in spiritul lui Cristos, care s-a rugat ca „toti sa fie una“ (cf. In 17,21), asemenea atitudini mostenite trebuiesc neaparat reconsiderate. Unitatea Bisericii lui Cristos este si se intemeiaza in Cristos si pe darurile sale sacramentale – Sf. Taine, Sf. Sacramente – facute pentru totdeauna Bisericii sale. Iar El daruieste fara de masura, caci Duhul Sfant sufla unde vrea (cf. In 3,8).

Dupa anii Conciliului (Vatican II) biserica noastra catolica si-a revizuit, pe buna dreptate, pozitia stricta si intransigenta din sec. XVII-XIX. Iar acest lucru ne inbucura si reprezinta un progres semnificativ, chiar daca unele grupari ultra-conservatoare (cum ar fi Socieatea Pius X) nu sunt de acord cu aceste reforme.

Acum il putem lauda impreuna cu ceilalti crestini pe acelasi Domn (Kyrios), mort si inviat pentru noi – a propos de rugaciunile ecumenice in comun. Si nu numai atat: in conditii anume, stabilite in mod clar la nivel de disciplina sacramentala si din motive bine intemeiate, este chiar posibila communicatio in sacris, adica primirea Sf. Impartasanii si a Sf. Spovezi, in bisericile ortodoxe. Precum si invers: credinciosilor ortodocsi, care solicita, din motive intemeiate, primirea Sf. Sacramente in bisericile catolice, li se poate admite fara nici o problema acest lucru. Caci mantuirea credinciosilor si prosperitatea lor spirituala constituie regula prioritara in intreaga pastoratie crestina („Salus animarum suprema lex!“).


Multumesc frumos bunului meu prieten pentru cuvintele scrise.
Acest articol este destul de lung. Imi doresc din inima, ca efortul de a-l fi citit si setea de a cunoaste si de a avea cat mai multe informatii din domeniul ecumenic - scrise de persoane competente in acest sector - sa va fi rasplatit atentia si timpul acordat.

Trimiteți un comentariu